Un proverb spune că cine nu are bătrâni să-şi cumpere. Un proverb foarte adevărat. Şi totuşi te întrebi de ce îţi trebuie un bătrân în ziua de azi şi de ce merită să-i iubeşti. Am să vă dau un exemplu pentru care merită.
În chema Mihai. Avea părul rebel, dat cu mult gel, purta un tricou găurit, nişte blugi decoloraţi şi umbla desculţ. Aşa s-a îmbrăcat în toţi cei patru ani de facultate. Avea o minte strălucită, o gândire mai degrabă ezoterică, dar foarte luminoasă. Cândva în cei patru ani petrecuţi în amfiteatre, Mihai s-a întâlnit cu adevăratul Isus şi s-a convertit.
Peste drum de campus se afla o biserică renumită, foarte conservatoare. Tare îşi doreau membrii ei să iniţieze o lucrare printre studenţii de campus, dar nu prea ştiau ei de unde şi cum să înceapă.
Într-o zi, Mihai a hotărât că vrea să viziteze biserica. Zis şi făcut! A intrat pe uşa bisericii desculţ, cu tricoul lui găurit şi blugii soioşi şi cu părul gelat în toate direcţiile. Serviciul divin începuse deja, locurile erau aproape toate ocupate, aşa că Mihai a luat-o pe culoarul central al bisericii căutându-şi cu privirea un loc. Nicio şansă! Niciun loc liber! În timp ce Mihai înainta preocupat spre amvon, oamenii au început să se foiască pe scaunele lor, dar nimeni n-a comentat nimic. Mihai se afla deja la câţiva paşi de amvon, când şi-a dat seama că nici măcar în primele rânduri nu era niciun loc liber. S-a uitat în jur şi în cele din urmă, s-a aşezat pe covorul cu arabescuri, chiar în faţa amvonului.
Ce-i drept, comportamentul lui Mihai n-ar fi ridicat niciun semn de întrebare la o întâlnire studenţească, însă nu se întâmplase niciodată, dar chiar niciodată aşa ceva în respectabila biserică de peste drum de campus! Oamenii îşi dăteau coate, iar atmosfera era la fel de încărcată ca înaintea unei furtuni. Pastorul, care urmărea totul de după amvon, observase că din spatele bisericii, din chiar ultimul rând, se ridicase unul dintre diaconii bisericii şi o pornise încet spre Mihai.
Diaconul era pe la 80 de ani, cu părul de un alb ca spuma laptelui, îmbrăcat la costum „în patru ace” (inclusiv vestă!) – după toate aparenţele un om evlavios, foarte elegant, respectabil şi politicos. Da, se folosea de un baston la mers şi se îndrepta încet, dar hotărât spre acest tânăr cu comportament atât de ciudat. Şi toată lumea era de acord că diaconul nu putea fi chiar deloc condamnat pentru ceea ce urma să facă. Cine ar fi putut să-i pretindă unui om de vârsta lui, cu o educaţie cât se poate de aleasă şi o viaţă vădit impecabilă, să înţeleagă un amărât de student ce şi-a găsit să ocupe loc nici mai mult, dar nici mai puţin decât pe covorul din faţa amvonului?
I-a trebuit foarte mult diaconului până să ajungă la Mihai. În biserică se aşternuse o tăcere de mormânt. Se auzea doar bocănitul uşor aritmic al bastonului pe culoarul bisericii. Toţi ochii erau pironiţi asupra bătrânelului cu bastonul. Dacă ar fi căzut un ac, până şi îngerii din ceruri i-ar fi auzit ecoul!
Pastorul era la fel de tăcut ca toţi ceilalţi. Toţi, dar absolut toţi aşteptau cu sufletul la gură deznodământul. În cele din urmă, bătrânul diacon a ajuns în dreptul tânărului. S-a oprit. S-a uitat spre el şi …a lăsat să-i cadă bastonul la picioarele lui, după care s-a aplecat încetişor, cu vizibil efort, înspre studentul nostru… De fapt, s-a aşezat cu mare greutate lângă el, pe covor, astfel încât băiatul să nu mai fie singur.
Tăcere deplină. Nimeni, niciun cuvânt. Dar nu de indignare, ci de emoţie. Când a reuşit să-şi învingă emoţia, pastorul a rostit cu voce gravă:
- Probabil că peste câteva zile nu vă veţi mai aduce aminte ce vă voi predica în cele ce urmează. Dar nu veţi uita ceea ce tocmai aţi văzut desfăşurându-se înaintea ochilor dumneavoastră.
Părerea ta