Început de rând

Avea dreptate Mircea Badea când spunea asta, iar aprobarea mea vine după o experiență peste care să treci cu ajutorul răbdării sfinţilor. O să prezint două cazuri care m-au uimit în egală măsură, însă din păcate în mod cu totul diferit unul de celălalt. O să încep cu cel care m-a uimit în bine. Eram în Austria şi conform noii legislaţii internaționale, autocarele de călători trebuie să facă o oprire de 8 ore după ce au fost efectuate două pauze de 45 de minute între reprize de 4 ore de mers continuu (asta în condiţiile în care autocarul are numai doi şoferi aşa cum era al nostru).  Având în vedere că se apropia ora de oprire am ales un restaurant de la marginea autostrăzii. Ce a urmat mi-am putut imagina. Am intrat toţi 70 de oameni şi ne-am aşezat la mese. După câteva clipe chelnăriţele erau deja la mesele noastre. Am comandat noi primul fel de mâncare. Mâncarea a sosit repejor, cam în 10-15 minute. Am mâncat noi, apoi ne-am pus la taclale pentru că aveam de stat acolo 8 ore. Apărea spiritul nostru de român pur sânge, dar decât să stai 8 ore în autocar, mai bine în restaurant şi la căldură.

După un timp ne-am hotărât să mai comandăm câte ceva, dar fiecare pe rând şi cum avea chef. După ce trecuseră vreo 3 ore de stat deja erau toţi sătui aşa că din când în când mai comanda câte unul ceva dulce, dar deja ne simţeam ca acasă aşa că discuţiile erau foarte încinse şi de altfel gălăgioase. Mă întrebam dacă nu o să vină nimeni să se ia de noi. Timpul trecea şi nimeni nu ne spunea nimic. După câteva minute ne-am dat seama că am putea să deschidem laptop-ul şi să vedem câteva filme având în vedere că mai sunt ore bune până la plecare. Nici una, nici două, deschidem laptop-ul şi ne facem comozi, apoi ne uităm la filme. Stăteam vreo 7-8 persoane aliniate şi ne uitam la filme în timp ce unii dintre noi continuau discuţiile gălăgioase. Nimeni nu venea să se ia de viaţa noastră. La final, colac peste pupăză, câţiva băieţii care erau cu noi, au intrat cu o mingiucă în restaurant şi au început să se joace (nu s-au jucat prea mult dar totuşi). Nici de această dată nu a venit nimeni.  Practic am stat acolo 8 ore şi am făcut o gălăgie cam mare şi totuşi, nimeni nu ne-a întrebat de sănătate sau ştiu eu ce altceva. Mă întreb ce era dacă te aflai în România.

Spusesem şi de exemplul care m-a uimit în mod negativ. Ieri am fost cu prietenii la Barajul Bicaz unde după ce am admirat barajul cu peisajele şi gunoaiele aduse de curenţii la baza barajului, am oprit la „Cabana Baraj” să mâncăm ceva deoarece eram mai lihniţi. Am ajuns acolo şi am comandat. Speram să mâncăm cât mai repede dar comanda noastră care a fost făcută la ora 14:00 a fost onorată abia în jurul orei 16:00. Unii au fost mai norocoşi primind mâncarea la 15:30 ei comandând mai devreme. Cei care au urmat după noi au primit mâncarea aproape de ora 17:00. Scuza lor a fost că era un singur bucătar, dar totuşi…

Ai noştri la început mai vroiau şi desert. Chelnăriţa măcar ne-a spus că ne anunţa după ce mâncăm dacă poate să ne facă şi deserturile. Cred că dacă mai comandam şi desert plecam de acolo târziu după ora 20:00. După ce că am aşteptat atât de mult încât după ce au mâncat  şi ultimii, primilor care mâncaseră deja le era iar foame am cerut nota de plată care a întârziat şi ea să apară. Am aşteptat la rugămintea lor cât am aşteptat dar nota de plată nu mai venea. După vreo 30 de minute vine şi nota de plată. Dacă era doar că a întârziat nu era nimic, dar nici matematica lor nu era bună pentru că se cam fraieriseră cu 33 RON. Noroc cu noi că i-am tras de mânecă. Chiar m-a uimit modalitatea de a trata clienţii. Dacă în Austria mancatul şi plata ar fi durat foarte puţin însă am fost nevoiţi stăm 8 ore, aici ne grăbeam şi tot am stat mai bine de 3 ore ca să mâncăm şi să plătim consumaţia deşi eram mai puţin de 70 de persoane cât am fost în Austria. Oricum…trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.