Memories

Nu ştiu când vi s-a întâmplat vouă ultima dată, dar eu săptămâna asta am avut ocazia să retrăiesc câteva momente petrecute cu ceva ani în urmă. Momente dragi de care mi-am amintit şi asta nu doar odată. Prima dată s-a întâmplat lunea asta când am avut ceva treabă chiar în cartierul unde am copilărit şi nefiind presat de timp am ales să o iau agale la pas printre străzile pe unde mi-am făcut cele mai multe şi urâte julituri, pe unde mă băteam cu băieţii dar şi cu câinii, pe unde îmi pierdeam vocea pe la jocuri şi pe unde alergam până simţeam că a plecat din mine şi ultima picătură de energie.

Am luat-o uşor la pas doar pentru a putea să stau la taclale cu amintirile mele pentru că doar ele pot să înţeleagă ce am simţit când am revenit acasă. Am rămas surprins să văd că foarte multe nu s-au schimbat, dar în special blocul unde am stat a rămas perfect la fel. Aceaiaşi uşă galbenă şi urâtă şi acelaşi aspect. Nimic schimbat ca şi cum nu am pierdut nimic în tot timpul cât nu am mai trecut pe acolo, iar asta m-a ajutat să îmi vină în faţa ochilor pe loc imagini cu ce făceam acum vreo 10-15 ani. A fost un moment pe care l-am savurat din plin.

Apoi mi s-a întâmplat să vorbesc la telefon cu o prietenă şi mi-am amintit alte evenimente de acum 10 ani pe care foarte probabil am să le descriu cu altă ocazie. A fost o altă ocazie în care am savurat amintirile tocmai reîmprospătate. Am vorbit cam mult dar mie mi-a plăcut

După ocazia asta, ca o cireaşă de pe tort, ieri m-am întâlnit cu un coleg din Şcoala Generală şi chiar mi-a făcut plăcere să-l revăd. Dincolo de faptul că a mai crescut nu se schimbase deloc. Am stat de vorbă puţin şi ne-am mai amintit de una de alta.

Săptămâna asta a fost săptămâna amintirilor din copilărie…şi nu sunt puţine.

Amintiri din copilărie – Episodul 4 – Integrarea

Niciodată dacă te vei chinui să îţi aminteşti câte ceva despre copilărie nu vei reuşi să îţi aminteşti chiar totul şi în ordinea exactă. Asta este o constatare care a trebuit să o recunosc oricât de mult mi-aş fi dorit să o contrazic. Oricât aş vrea eu amintirile mi le reîmprospătez numai în anumite ocazii când mai aud ceva asemănător şi la alţii. Imediat îmi amintesc păţaniile dar niciodată nu mi le amintesc dacă stau şi încerc să mi le amintesc forţat.

Un alt amănunt este că şi dacă mi le aduc aminte, oricât aş încerca să le povestesc cât mai bine, îmi dau seama că tot nu au farmecul imaginilor din mintea mea. Oridecâte ori ajung în locuri de care sunt legat emoţional parcă stau şi povestesc amintirile cu acele locuri. Am impresia că numai acele locuri mă înţeleg întocmai şi oricât aş încerca să prezint cuiva acele amintiri prezentându-i şi locurile unde s-au întâmplat, tot nu le va gusta aşa cum aş vrea eu.

Zilele astea mi-am amintit că fiecare copil încearcă să se integreze într-un grup, iar atunci când sunt mici, copiii sunt destul de afectaţi dacă nu reuşesc să îşi facă prieteni. Eu ştiu că am avut patru prieteni foarte buni dinainte să plec la şcoală: trei băieţi şi o fată. Total opus  de ce urma să fie când am crescut. Acum am multe prietene şi mai puţini prieteni

Primul prieten aş vrea să îmi aduc aminte cum mi l-am făcut dar nu îmi amintesc. Personal cred că ne-am împrietenit doar pentru simplul fapt să el stătea la etajul doi şi eu la etajul trei, apartamentele fiind pe aceiaşi coloană, iar cum mama o vizita pe vecina foarte des era şi normal să ne împrietenim şi noi. Acest prieten însă a plecat din ţară destul de repede şi nu prea am apucat să ne facem prea multe amintiri împreună. Ştiu doar că mi-a cunoscut muşcăturile

Alături de ceilalţi doi băieţi ştiu că făceam un trio foarte reuşit. Ne încurajam la tâmpenii precum găina la tăiere. Astea însă altădată pentru că acum vorbim despre cu totul altceva. Ce a fost cu totul interesant a fost că am avut şi o prietenă foarte bună asta cu toate că atunci când eram mic nu prea îmi plăcea să stau cu fetele. Aveam eu trio-ul meu, ori mergeam la un tenis de picior, ori fotbal (bineînţeles dacă jucau şi celelalte două treimi ale trio-ului), iar singurele jocuri pe care le făceam şi care includeau fete erau cele de echipă. Oricum era ceva nou să îmi petrec mai mult timp şi cu o fată. Acum chiar îmi propun să o vizitez pe fată pentru că nu am mai văzut-o de vreo cinci ani şi chiar ar fi frumos o revedere

Integrarea într-un grup de prieteni era uşoară atunci. Trebuia doar să vă placă un singur lucru comun şi eraţi cei mai buni prieteni. Astăzi lucrurile sunt mai complicate atunci când vrei să îţi faci nişte prieteni. Dacă e ceva ce regret este că timpul trece şi eu cresc. Dar mai am o opţiune: o să mă mai copilăresc din când în când

Amintiri din copilărie – Episodul 3 – Păşitul în biserică

Nu îmi amintesc cu exactitate vârsta la care am pus prima dată piciorul într-o biserică dar ştiu am fost captivat. Multă lume, mulţi copii, măsuţă cu nisip, o tanti cu părul alb, privire caldă şi voce blândă interesată de copii şi care ne spunea poveşti din Biblie şi ne învăţa cântece şi faptul că primeam atenţie foarte multă din partea oamenilor mari îmi făceau plăcere. Poate şi faptul că am văzut lumina din biserică mi-a atras atenţia. Pentru cei care nu ştiu cred că v-aţi dat seama că nu vorbesc de o biserică ortodoxă. Când eram pe la vreo 4 sau 5 ani, mama m-a luat pe mine şi pe sora mea şi ne-a dus la o altfel de biserică, biserica adventistă. Îmi aduc aminte că mi-a plăcut din prima şi mi-am făcut repede prieteni chiar dacă eram mai recalcitrant când eram mic şi mă enervam repede chiar şi pe acea tanti cu părul alb, privire caldă şi vocea blândă. În drum spre biserica adventistă treceam şi pe lângă o biserică ortodoxă şi mama a vrut să îmi arate cum este şi într-o biserică ortodoxă. Ţin minte că nu mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut foarte întunecată şi pe alocuri sinistră, drept urmare nu am vrut să stau prea mult în ea ieşind imediat.

În cea perioadă, la 4 sau 5 ani, exact după ce mama m-a dus la biserică a urmat şi experienţa grădiniţei. Mama m-a dus şi la grădiniţă  acolo unde educatoare era o femeie de la biserică. A fost o experienţă scurtă pentru că după 3 luni m-am plictisit şi oricum eram cam rău şi pe acolo V-am spus că eram recalcitrant când eram mic. Să revenim la biserică. Când mergeam la biserică, de la ora 9:30 şi până la ora 10:30 acea tanti cu părul alb se ocupa de noi copii şi ne simţeam bine. După ora 10:30 era o pauză de 30 de minute în care ne simţeam mai bine ca niciodată apoi urma de la 11:00 – 12:00 predica. Aici era o mare încercare pentru mine. Niciodată nu aveam răbdare şi făceam cam urât. Mama trebuia să aibă mereu la ea un caiet şi un pix pentru că altfel nu reuşea să mă facă să tac. O altă amintire pe care o am legată de biserică este că o dată la 3 luni tinerii din biserică susţineau un program de cântări şi poezii la finalul căruia primeam un pacheţel. Aşa fericit eram că abia mai aveam răbdare până la final cu gândul la ce voi găsi în el. Bineînţeles că trebuia să spun şi eu o poezie şi să cânt cât puteam eu de bine. Nu ştiu cum vă amintiţi voi momentul când aţi păşit pentru prima dată într-o biserică dar mie mi-a plăcut atât de mult încât merg şi astăzi fără să îmi pară rău, doar că astăzi nu mai am nevoie de caieţel şi pix ca să treacă predica mai repede şi nu mai cânt pentru a primi un pacheţel. M-am făcut băiat mare!

Singura poză pe care o am de când eram mic la biserică. Nu aveam chiar 4-5 ani aici dar merge

Amintiri din copilărie – Episodul 2 – Cuvinte reciclate

Trebuia să revin cu un nou episod din ciclul “Amintiri din copilărie”. Ştiu că nu sună prea original titlul dar nu prea găsesc unul mai bun. Pentru că nu mai ţin minte chiar tot de la naştere, (ceea ce este absolut normal), o să sar peste un an sau chiar doi ani din viaţa mea, timp în care nu ştiu mare lucru despre ce eram, cum eram sau ce făceam. Nici ceea ce o să povestesc astăzi nu esto rodul memoriei mele deoarece eram prea mic să-mi mai amintesc însă noroc cu părinţii care mi-au mai spus şi mie ce mai făceam când eram mic. Nu o să povestesc cum am măzgălit pereţii cu rodul scutecului sau de câte ori era să bag andrelele în priză pentru că nu mai ţin minte cu exactitate cum s-au întâmplat. Am să povestesc despre momentele când fiecare copil reiscrie DEX-ul limbii române şi cum toţi copii scot noi cuvinte la vârste fragede, nici eu nu am făcut excepţie.

Când abia aveam habar că exist şi încă nu ştiam ce sunt, mă enervam foarte repede pe cei din jurul meu care bineînţeles mă sufocau cu mângâierile lor ori cu aprecierile lor de care chiar nu aveam nevoie. Aşa se face că de multe ori când cineva se apropia de mine şi începea să  mă atingă şi să mă sufoce cu iubirea lor, deveneam irascibil ceea ce pe ei îi amuza şi mai tare spre supărarea mea şi supărat fiind acţionam ca atare prin replici care în opinia mea îi speria de moarte. Aici începe partea interesantă şi anume cea care dă titlul episodului. O să mă opresc la câteva pentru că din nou sunt nevoit să spun că nu le mai ştiu decât pe câteva din multele cuvinte pocite pe care le spuneam. Îmi povestea mama că într-o ocazie o fată venise să mă smotocească lucru care m-a scos din sărite şi au urmat ameninţările de rigoare: “Du-te de cacă tatou” sau “up gâtu ţie” sau “Du-te de cacă cicheta”.  Dacă nici una nu mergea nu îmi rămânea decâ să spun “Poato”

Legendă: cacă – calcă, tatou – tractor, up – rup, cicheta – bicicleta, poato – proasto.

dacă îmi mai amintesc şi altele revin

Amintiri din copilărie – Episodul 1 – Dragostea de soră

M-am născut într-o zi rece de iarnă, mai exact, m-am născut când e frigul mai puternic (sau cel puţin aşa era înainte). Ce îmi pare rău este că nu mai ţin minte cum a fost la naşterea mea. Sper să fii fost sociabil şi că nu am vorbit urât. Acum stau şi mă gândesc ce o fii gândit scumpa mea surioară când a auzit că va avea companie…şi nu orice companie. O companie care avea să o însoţească peste tot: la joacă (chiar şi la prietenii ei cu toate că ea nu dorea), la masă (de acum trebuia să facă totul pe din două), la televizor (de acum trebuia să se uite şi la ce vroiam eu) şi de ce nu, chiar partener de bătaie (cu mine sau când ne bătea tata).

Nu ştiu ce a gândit ea atunci da cred că a fost foarte fericită şi spun asta pentru că ştiu sigur că i-a fost drag de mine. Când am ajuns eu acasă de la materinitate, sora mea era la ţară şi probabil plângea că vrea să mă vadă (chiar îmi pare rău că nu mai ţin minte cum a fost). Ştiu că la 3 luni după ce am vwnit de la maternitate, a venit acasă şi sora mea care a întrebat de mine aşa cum a putut având în vedere că încă nu putea să pronunţe corect cuvintele având doar 2 ani şi jumătate. Parcă o aud întrebând de mine: “Unde e că-l omol?” şi pe mama întrebând-o:”Dar de ce vrei să-l omori? E frăţiorul tău, trebuie să-l iubeşti!”

Surioara mea chiar m-a iubit! Încă o dată spun că îmi pare rău că nu mai ţin minte toate cuvintele frumoase pe care mi le-a spus. De curând mama mi-a spus câteva dintre urările de bine pe care surioara mea mi le spunea când eram mic. La scurt timp după ce ajunsese acasă şi mă văzuse, aşa încântată a fost încât nu s-a putut stăpâni să-mi spună: “Du-te pidii măti!” Cred că a fost atât de scumpă încât nici nu ştiai ce să faci: să plângi sau să râzi.

Într-una din zile, la o săptămână de când ajunsese şi soră mea acasă, mama i-a dat surioarei mele următoarea misiune: “Ai grijă de frăţiorul tău pentru că eu am puţină treabă la bucătărie”. Bineînţeles că mama nu avea treabă, însă a vrut să vadă cât de mult mă “place” surioara mea mai mare. Zis şi făcut. M-a luat mama, m-a aşezat în pătuţ, a lăsat-o pe sora mea să mă “supravegheze” ca să nu păţesc nimic rău, apoi s-a făcut că pleacă lăsând uşa întredeschisă supraveghind la rândul ei pe sora mea. Nici nu a trecut mult timp după ce mama “a plecat”, că sora mea îmi frige o palmă din dragoste mai ceva ca la Mircea Radu.

V-am spus eu. Sora mea m-a iubit mult când eram mic. Încă mă iubeşte Norocosul de mine…bine că şi eu am iubit-o, dar amănunte despre asta în episodul următor.

Va urma…

Cum încurajezi imaginaţia copilului tău?

Ştim că fiecare dintre noi este bun la ceva anume. Nu se poate să fim toţi buni la acelaşi lucri şi tocmai asta dă frumuseţea vieţii. Suntem diferiţi şi ne completăm reciproc. Unii dintre noi se mai aseamănă dar nu total, astfel că fiecare are un anumit talent la care el este foarte bun. Aceste talente încep să se vadă de la vârste mici aşa că trebuie să fii atent să vezi în ce direcţie tinde să se îndrepte copilul tău. Foarte important de răspuns la întrebarea: cum încurajezi imaginaţia copilului tău? Cum îţi ajuţi copilul să-şi dezvolte talentul? Iată un clip interesant care arată importanţa descoperii talentelor copiilor şi ajutării dezvoltării lor pe mai departe.