Printre alte preocupări ale mele, din când în când dau curs la o provocare. Zilele astea am dat curs uneia dintre ele. Să scriu o poezie pe o temă dată. Ce a fost provocatoare a fost tema aleasă, respectiv o pictură abstractă. Pictura în aparţine lui Kandinsky.
Iată ce a ieşit. Viziunea mea în legătură cu această pictură:
Într-o lume plină de semne de întrebare
găsesc un răspuns desenat pe un drum
un drum al fericirii şi plin de culoare
ce-ncepe cu-o uşă pierdută în fum
cobor treptele ce mă poartă spre uşă
cu gândul că drumul mă duce la tine
un drum sinuos colorat ca o planşă
de-un pictor rătăcit şi uitat prin ruine
pe drumul meu, din umbră măşti mă privesc
şi mă tot urmăresc,
eu privirea mi-o îndrept spre-nainte
nevrând să le-ascult cum îmi spun…că n-o să reuşesc
şi iată că m-apropii de uşă şi vin către tine,
aud paşii tăi cum se-apropie şi vin înspre mine
deodată, în faţă drumul mi se surpă
iar eu alunc şi cad, pământul m-astupă.
te rog să nu pleci şi să m-aştepţi
chiar dacă ţi-am dezamăgit aşteptarea
mă ridic eu cumva şi-o iau de la capăt
o să ajung la tine până se-tunecă zarea
De multe ori auzim pe bătrâni că ne spun: „pe vremea mea nu era aşa”. Au şi ei dreptate. Te uiţi în jur şi deja parcă şi tu poţi spune acelaşi lucru pe care ţi-l spunea bunica ţie. Nici măcar nu ai îmbătrânit şi deja o spui sus şi tare şi aşa este. Copiii din ziua de azi nu mai sunt nici ce eram noi acum 10-15 ani. Foarte rar vezi un copil să bată mingea în faţa blocului la o miuţă, rar mai vezi copii să joace ţară ţară vrem ostaş, sau alte jocuri. Mai mult ne trezim noi cei trecuţi de 20 de ani că mai facem aceste jocuri. Tinerii de azi parcă au alte ocupaţii, parcă sunt mai serioşi decât am fost noi, mai concentraţi pe alte lucruri cărora noi nu le dăteam importanţă.Consideram că e normal să primim totul de-a gat de la părinţi. Auzeam profesorii zilele astea la facultate spunând: „înainte erau rare cazurile când studenţii munceau, erau câteva excepţii care munceau. Azi sunt câteva excepţii cei care nu muncesc.” E o generaţie mai matură, mai dură şi parcă mai rea ca niciodată. Au uitat ce înseamnă viaţa şi toată atenţia se mută spre alte ţinte. Nu e de mirare când te gândeşti cum este crescut copilul în ziua de astăzi de părinţi care abia au timp de ei. Aleargă în stânga sau dreapta după fel de fel de lucruri pentru a asigura copilului cele necesare dar scapă ceva din vedere.
Astăzi tot mai mulţi copii sunt educaţi de mass media. S-au făcut campanii pentru combaterea acestui fel de educare. Copii de mici fac ce văd la părinţi, prieteni sau chair televizor. Clipul ce urmează să îl vizionaţi are menirea să dea o palmă celor care cred că un copil se poate educa uşor şi oricum şi de oricine. Să fi părinte este cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea cineva pe Pământul ăsta!
Rău a mai ajuns lumea asta. Când am auzit ce emisiune fac cei de la Radio 21, pentru o clipă m-am întrebat ce mai urmează. Dacă până şi nunta, care e o decizie foarte importantă în viaţa unui om o faci de aşa manieră, atunci la ce să mă mai aştept?
Problema care este mai mare este că poporul ăsta nu dă semne că ar avea mai multă minte. Dacă nişte minţi „luminate” au gândit o asemenea emisiune, mai îngrijorător este că există persoane care să răspundă afirmativ la astfel de emisiuni. Cum oare poţi şti că bărbatul a cărei voce îţi place şi se potriveşte ţie, nu ştiu. Mai mult. Cum poţi să spui da unei femei pe care nu o cunoşti şi plus de asta are o mască? Cred că reclamele celor de la Radio 21 sunt mult mai explicite decât orice în ceea ce priveşte prostia care se emană la această emisiune.
Urmează să mergi pe stradă cu ochii închişi. Cam asta e şi cu „nunta pe neve”. Oare cei doi vor trăi şi după nuntă legaţi la ochi? Nu de alta, dar există riscul să vadă amândoi ce au luat de soţ/soţie. Măcar dacă vor trăi tot legaţi la ochi e o chestie. Nu poţi să îţi bagi unghia în gât.
Ce ar mai fi de spus este că până la urmă tot poporul e de vină. Există o lege în marketing. Nu poţi vinde publicului ceea ce nu vrea. Dacă vrea prostii, atunci vinde-i prostii…
Postasem ultima dată despre nişte ghinioane. Păi se pare că nu le-a ajuns şi au mai urmat. Nu degeaba spusesem că se poate şi mai rău aşa că după două formatări consecutive am fost nevoit să suport nu mai puţin de o săptămână orarul oferit de TV în loc de frumoasele postări pe blog. Motivul? Simplu: s-a stricat hardul. Mai exact am avut „bad-uri”. Şi mai exact? Haaa….ce pretenţioşi sunteţi. Cam multe amănunte despre beleaua avută. Vă bucuraţi ăăăă? Adică hardul meu avea nişte zone pe care nu le mai putea citi, iar într-un final a trebuit să mă recunosc învins, dar doar pentru o perioadă.
Să nu o mai lălăi prea mult. Am vrut să vă salut din nou, să vă spun că mi-a fost dor de voi…hai bine, şi de postat mi-a fost dor. Sper să nu mai am asemenea surprize. Acum intru cu forţe proaspete, litere scrise cu cerneală nouă şi o poftă nebună de scris, (însă nu mai nebună ca mine). Deci, ţineţi-mi pumnii să nu se mai strice iar râşniţa asta că o arunc pe geam.
P.S: Am auzit că aţi fost cam plecaţi săptămâna în care am absentat aşa că s-a nimerit cât de cât bine. Nu am pierdut chiar atâtea din fericire. Hai că v-am pupat şi vă îmbrăţişez cu mâinile la spate. Big hug for all. Pentru Dl. Pruteanu o să traduc: „O îmbrăţişare mare pentru toţi”
Constanţa 
Iaşi 
Bacău 
Timişoara 
Craiova 
