Început de rând

Postasem pe la începutul activității mele de blogger fantomă un articol mai fantezist dar cu un sâmbure de adevăr, iar atunci am promis că voi reveni și cu un articol care să ia apărarea și bărbatului. Ei, mai era un articol pe aici care lua apărarea bărbatului dar parcă nu era suficient. Ce vreau să spun? Sunt unele momente în care cei doi trăiesc precum câinele și pisica ori poți spune că stai în pat cu dușmanul. Am auzit tot mai multe cazuri în care femeile își bat bărbații (înainte aveam un caz chiar la mine în bloc), dar mai sunt unele femei mai inteligente care își dau seama că nu are rost să folosește violența domestică din mai multe motive: e destul de extenuantă metoda și plus de toate s-ar putea să dea și el așa că pun planuri diabolice la cale. Ca să ajung unde vroiam de la început o să vă spun că acest articol are menirea să îi ajute pe bărbați să poată descoperii aceste planuri diabolice ale nevestelor. Cum să își dea seama dacă femeia de lângă el vrea să îl omoare sau nu. O să postez câteva poze iar dacă cineva a văzut ceva asemănător în cazul lui înseamnă că trebuie să ia măsuri.

Citeam o ştire pe GSP.RO şi suna aşa:

„Prezent la emisiunea Fanatik, Adrian Popescu, purtător de cuvînt al LPF, a explicat felul cum va fi urmărit fotbalul în România în viitorul apropiat:

“În Italia, sistemul pay-per-view a fost adoptat din anul 2000, iar în prezent sînt peste 8 milioane de utilizatori într-o ţară cu o populaţie de 60 de milioane de locuitori. Acolo, omul se duce la un magazin autorizat, îşi ia cartelă cu meciul Roma-Napoli, o introduce în receiverul televizorului şi urmăreşte doar acel meci. Dacă vrea să privească şi alte partide, îşi ia cartele pentru fiecare. În scurt timp va fi şi la noi la fel”, a spus oficialul Ligii la Telesport.”

Cu alte cuvinte, vor să ne fure fotbalul. După ce că românii sunt ei cum sunt, vor rămâne şi fără fotbal. Acum nu ştiu câţi români vor da bani pe aceste cartele dacă ei chiar vor să se ţină de cuvânt. Practic, după ce plătesc şi abonament TV, să mai îmi iau şi bilet la meci. Păi dacă tot plătesc biletul, mai bine mă duc direct pe stadion să văd meciul.

Este foarte interesant modul în care îşi fac ei calculele. Ei compară România cu Italia. Ce s-au gândit ei, că dacă Italia ţară cu 60 de milioane de locuitori au 8 milioane de locuitori care cumpără cartele, la noi care avem cam 22 de milioane de locuitori am putea avea vreo 2,3 milioane de cumpărători? Cred că au scăpat un amănunt. Dacă în Italia unde sunt 60 de milioane de oameni şi au salarii destul de mari, cumpără doar 8 milioane, la noi unde sunt 22 milioane şi salarii atât de mici şi 45% din locuitori la sate, câtă lume va cumpăra cartelele lui peşte? Oare vor fi mai mult de 300 000 de oameni?

Ce oamenii şi românii ăştia. Trebuie ei să imite tot ce văd. Cu siguranţă îşi vor da seama că nu se rentează ce vor ei să facă şi se vor întoarce tot la metoda veche.

Un proverb spune că cine nu are bătrâni să-şi cumpere. Un proverb foarte adevărat. Şi totuşi te întrebi de ce îţi trebuie un bătrân în ziua de azi şi de ce merită să-i iubeşti. Am să vă dau un exemplu pentru care merită.

În chema Mihai. Avea părul rebel, dat cu mult gel, purta un tricou găurit, nişte blugi decoloraţi şi umbla desculţ. Aşa s-a îmbrăcat în toţi cei patru ani de facultate. Avea o minte strălucită, o gândire mai degrabă ezoterică, dar foarte luminoasă. Cândva în cei patru ani petrecuţi în amfiteatre, Mihai s-a întâlnit cu adevăratul Isus şi s-a convertit.

Peste drum de campus se afla o biserică renumită, foarte conservatoare. Tare îşi doreau membrii ei să iniţieze o lucrare printre studenţii de campus, dar nu prea ştiau ei de unde şi cum să înceapă.

Într-o zi, Mihai a hotărât că vrea să viziteze biserica. Zis şi făcut! A intrat pe uşa bisericii desculţ, cu tricoul lui găurit şi blugii soioşi şi cu părul gelat în toate direcţiile. Serviciul divin începuse deja, locurile erau aproape toate ocupate, aşa că Mihai a luat-o pe culoarul central al bisericii căutându-şi cu privirea un loc. Nicio şansă! Niciun loc liber! În timp ce Mihai înainta preocupat spre amvon, oamenii au început să se foiască pe scaunele lor, dar nimeni n-a comentat nimic. Mihai se afla deja la câţiva paşi de amvon, când şi-a dat seama că nici măcar în primele rânduri nu era niciun loc liber. S-a uitat în jur şi în cele din urmă, s-a aşezat pe covorul cu arabescuri, chiar în faţa amvonului.

Ce-i drept, comportamentul lui Mihai n-ar fi ridicat niciun semn de întrebare la o întâlnire studenţească, însă nu se întâmplase niciodată, dar chiar niciodată aşa ceva în respectabila biserică de peste drum de campus! Oamenii îşi dăteau coate, iar atmosfera era la fel de încărcată ca înaintea unei furtuni. Pastorul, care urmărea totul de după amvon, observase că din spatele bisericii, din chiar ultimul rând, se ridicase unul dintre diaconii bisericii şi o pornise încet spre Mihai.

Diaconul era pe la 80 de ani, cu părul de un alb ca spuma laptelui, îmbrăcat la costum „în patru ace” (inclusiv vestă!) – după toate aparenţele un om evlavios, foarte elegant, respectabil şi politicos. Da, se folosea de un baston la mers şi se îndrepta încet, dar hotărât spre acest tânăr cu comportament atât de ciudat. Şi toată lumea era de acord că diaconul nu putea fi chiar deloc condamnat pentru ceea ce urma să facă. Cine ar fi putut să-i pretindă unui om de vârsta lui, cu o educaţie cât se poate de aleasă şi o viaţă vădit impecabilă, să înţeleagă un amărât de student ce şi-a găsit să ocupe loc nici mai mult, dar nici mai puţin decât pe covorul din faţa amvonului?

I-a trebuit foarte mult diaconului până să ajungă la Mihai. În biserică se aşternuse o tăcere de mormânt. Se auzea doar bocănitul uşor aritmic al bastonului pe culoarul bisericii. Toţi ochii erau pironiţi asupra bătrânelului cu bastonul. Dacă ar fi căzut un ac, până şi îngerii din ceruri i-ar fi auzit ecoul!

Pastorul era la fel de tăcut ca toţi ceilalţi. Toţi, dar absolut toţi aşteptau cu sufletul la gură deznodământul. În cele din urmă, bătrânul diacon a ajuns în dreptul tânărului. S-a oprit. S-a uitat spre el şi …a lăsat să-i cadă bastonul la picioarele lui, după care s-a aplecat încetişor, cu vizibil efort, înspre studentul nostru… De fapt, s-a aşezat cu mare greutate lângă el, pe covor, astfel încât băiatul să nu mai fie singur.

Tăcere deplină. Nimeni, niciun cuvânt. Dar nu de indignare, ci de emoţie. Când a reuşit să-şi învingă emoţia, pastorul a rostit cu voce gravă:

- Probabil că peste câteva zile nu vă veţi mai aduce aminte ce vă voi predica în cele ce urmează. Dar nu veţi uita ceea ce tocmai aţi văzut desfăşurându-se înaintea ochilor dumneavoastră.

Sunt câteva întâmplări pe care vreau se la relatez. Întâmplări care probabil vi s-au întâmplat şi vouă în ţara noastră cea frumoasă dar locuită de un soi de oameni denumit români. De exemplu:

1.Mergi pe stradă. În faţa ta vezi pe cineva care deşi are coşul de gunoi la 2 metri de el preferă să arunce gunoaiele pe jos. Come on. Hai să nu fim români. Chiar nu poţi să faci un efort până la coşul ăla de gunoi?

2.Mergi dimineaţa la serviciu, şcoală, liceu, facultate. Urci în transportul în comun şi dai de mirosuri dubioase. Oameni nespălaţi care împrăştie în jur senzaţii unice! Te mai trezeşti şi călcat pe picioare de diverse persoane. So…come on! Hai să nu fim români! Măcar învaţă să-ţi ceri scuze dacă ai călcat pe cineva şi spală-te!

3.Te duci într-un Mall să mănânci şi tu ceva. Ajungi la fast food dar constaţi că nu ai locuri unde să stai. Toate locurile sunt ocupate. Asta pentru că majoritatea îşi cumpără ceva, (un suc, o ciocolată caldă), şi apoi stau la taclale vreo oră astfel că cei care chiar caută un loc constată că trebuie să aştepte până se va elibera o masă. Aşteptarea va fi luuuungă….so, come on! Hai să nu fim români! După ce ai terminat de mâncat sau băut, ridică-te de la masă. Mai sunt şi alţii care vor să mănânce!

4.Iei parte la o discuţie între mai multe persoane, dar la un moment dat participanţii la discuţie încep să se certe pentru simplul motiv că au alte păreri. E chiar aşa greu să înţelegi că fiecare are câte o părere, iar dacă cel cu care discuţi nu gândeşte ca tine, nu este cazul să îl convingi că tu şi numai tu ai dreptate. So, come on! Hai să nu fim români!

5.Te duci într-un magazin să te uiţi după haine. Foarte repede vei fi etichetat. În funcţie de etichetă te tratează cu respect sau te dă afară din magazin. Alte cazuri sunt când nici nu intri bine că te întreabă ce vrei. Come on! Hai să nu fim români! Dacă mă laşi să mă uit ce ai în magazin poate o să-ţi spun şi ce mă interesează. Dacă vreau să ştiu ceva, sigur voi întreba la momentul oportun!

6.Mergi în piaţă la cumpărături. Încă de cum intri în piaţă încep să se audă manelele. Această formă organizată de gălăgie, (cu indulgenţă am spus asta), îţi va zdruncina toţi creierii. Hai să nu mai fim români! Nu toată lumea ascultă aşa ceva, (asta e valabil şi pentru vecinii mei petrecăreţi ascultători de manele).

Propunerea mea pentru ziua de astăzi este: fraţilor hai să nu mai fim români la gândire!