Amintiri · Copilărie · Realităţi · Teamwork · Umor

Amintiri din copilărie – Episodul 5 – Integrarea (continuare)

Spuneam ultima dată că aveam ceva prieteni, nu mulţi dar numai buni pentru începuturile socializării mele care cu timpul avea să ia aspecte interesante. De ce spun asta? Cine mă cunoaşte ştie 🙂 Cunosc în prezent muuuulte persoane încât dacă aş vrea să fac o listă cu toate persoanele cunoscute cu siguranţă lista ar fi foarte lungă şi tot aş uita pe mulţi. Ce e mai interesant e că nu am fost mereu o persoană care să ştie să se bage pe sub pielea oamenilor astfel încât să se facă plăcut (nu că acum aş ştii să fac treaba asta prea bine, dar orişicât, acum stau mai bine 😀 ). Ţin minte că deşi aveam câţiva prieteni pe la bloc, vacanţele mi le făceam pe la ţară şi acolo nu prea reuşeam eu să îmi fac prea mulţi prieteni. Erau mai mari şi nu aveau ei chef să  îşi piardă timpul cu toţi “mucoşii”.

Sormea fiind mai mare şi fiind fată, era deja în mijlocul lor şi era totul okay pentru ea. Problema era că pe mine nu mă băgau în seamă şi râdeau de mine. Cel mai des încercările mele de a socializa cu ei sfârşeau prin alergări pe uliţă, o înjurătură din partea mea imediat ce intram pe poartă în curte şi apoi un scuipat din partea jignitului 🙂  Cam aşa se termina în fiecare zi de câteva ori pe zi (mai exact, mereu când mă apropiam de grupul sorămii), orice încercare de “socializare”. Acum să nu vă gândiţi că ăia fiind mai mari erau nişte nenorociţi fără scrupule. Pur şi simplu eu eram tare nenorocit. Făceam ce făceam şi îi enervam. Erau zile când reuşeam să stau printre ei că de…o pâram pe sorămea “lu’ bunica” şi trebuia să mă ia cu ea. Oricum, de bine de rău într-un final alergăturile pe uliţă s-au împuţinat, dar problema era că râdeau de mine de câte ori aveau ocazia…şi aveau ocazii multe fiind ăl mai mic 🙂

Ţin minte că pe atunci se asculta Mr. President – Coco Jumbo şi prin sat era un băiat cam de vârsta mea care avea nişte polipi cam mari şi trebuia operat dar pe nimeni nu interesa. Şi a venit într-una din zile să stea pe lângă noi (păţea şi el cam ce păţeam eu până să fie sorămea nevoită să mă ia cu ea). Vine tipul şi aude Coco Jumbo şi fără să stea pe gânduri vreo clipă, începe să cânte şi el pe acolo nişte cuvinte care nu însemnau nimic şi combinate cu vocea dominată de un sunet de polipi neoperaţi suna mai mult decât comic. Atât de bine m-am simţit atunci să pot râde şi eu cu grupul mai ales că atunci nu eram eu motivul :)) Deh, mă integrasem. Cum? Numai eu ştiu!

Advertisements

3 thoughts on “Amintiri din copilărie – Episodul 5 – Integrarea (continuare)

Aici discutăm ideea în sine, nu persoana care o exprimă.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s