Mai ştii tu dragă?
Mai ştii când te-am văzut întâia dată?
Mi s-a părut că a venit sfârşitul lumii
un zâmbet cald şi chipul luminos
pe loc în minte mi-au intrat.
Mai ştii de staţia unde tramvaiul vine greu?
Era un om acolo lângă noi,
mi-a spus că a rămas o oră bucuros
numai ca să ne vadă pe-amândoi.
Mai ştii de trecerea de pietoni?
Acea pe care am fugit fiind roşu.
Mi-a spus c-ar vrea din nou ca să ne vadă
pe amândoi în fiecare seară bucuroşi.
Mai ştii în parc acele bănci?
În special pe cea pe care noi am stat?
Mi-a spus că s-a bătut cu celelalte bănci
ca să ne-asculte cuvintele şoptite.
Mai ştii pantofii care îi aveai atunci,
când i-am ţinut în mână tu fiind desculţă?
mi-au spus că îţi regretă tălpile suave
şi pielea ta catifelată.
Mai ştii sărutul de final ce mi l-ai dat?
Mai ştii sărutul de final ce ţi l-am dat?
Vorbeau aceiaşi limbă:
Bine-ai venit în viaţa mea,
te-am aşteptat prea mult…poate prea mult!
Cristi Creveniceanu – 6 iulie 2009
Terasa cu bloggeri 
Frumoasa poezie…. Ce ti-e si cu dragostea asta… compune poezii…
Frumos , iubirea naşte poveşti încântătoare mai ales la început .
Draga, Creve, tu vrei sa bagi fetele in boala… si poet si frumos si destept! Fericita trebuie sa fie fata de’ti are inima!
Și tu vrei să mi se mărească inima? :))
dacă vine în viață…merită așteptarea , întotdeauna ;):P
Nu există altă variantă. Trebuie să fie în viață :)))
:))) ah, ești bun ..ai sesizat repede nuanța :)))