Povestea parfumată a inimii

Fără glas și cu zâmbete în priviri, se îndrepta agale dar sigur spre aprozar. Era bătrân, dar pe fața lui nu se putea găsi nicio urmă de nemulțumire. Nu avea cine să îi cumpere cele necesare vieții de zi cu zi așa că trebuia să o facă și pe asta. Avea mersul greoi și se ajuta de un baston tocit la vârf. Traista îi atârna de mâna stângă, iar basca ce o purta îi acoperea fruntea ridată de trecerea timpului. Bătrânul își respecta traseul spre aprozar în fiecare zi de luni și începuse să se obișnuiească cu oamenii pe care îi întâlnea de fiecare dată. Cu câțiva metri înainte de aprozar, era un teren de joacă unde copiii băteau mingea de dimineață până seara. Ce-i mai plăcea și lui să bată mingea când era ca ei. În fiecare luni se oprește câteva clipe lângă gard, privește puțin apoi zâmbește și merge mai departe reluându-și mersul greoi dar sigur spre aprozar. La câțiva metri de piață se află o tarabă cu flori care aparține unei florărese bătrâne. Bătrânul nostru o știe de când era leoaică tânără. Chiar și florile de pe tabrabă au căpătat riduri dar și pe chipul bătrânei se poate citi aceiași bucurie care se regăsește și pe chipul bătrânului. Se salută din priviri și apoi își văd fiecare de-ale lui. Trece ușor pe lângă tarabă apoi intră în mulțimea aflată în piață. Imediat cum a intrat în piață, un miros de pâine caldă îi trezi simțurile așa că fără să stea prea mult pe gânduri se îndrepta spre brutăria din capătul opus al pieței. Odată ajuns, bătrânul se caută de bani vrând să cumpere două pâini, dar constată că avea bani doar pentru o singură pâine. Cumpără pâinea apoi își făcu curaj pentru a trece din nou prin mulțimea aflată în piață. Parcă alergat de toată lumea, un câine bleg și speriat se ghemuia lângă cișmeaua din piață. Bătrânul îl observă, își rezemă bastonul de o tarabă și se aplecă cu greutate spre el. Îl privi și îi văzu spaima din ochi. Fără să stea prea mult pe gânduri, scoate pâinea din traistă și rupe un colț din pâinea aburindă. Pâinea rămasă o pune la loc în traistă apoi colțul de pâine îl oferă câinelui. Bătrânul se ridică apoi luându-și bastonul porni din nou spre casă unde îl aștepta baba lui. Trecut prin mulțimea grăbită, ajunse din nou în dreptul florăresei cu flori gârbovite. Se opri din nou, se căută din nou de bani prin buzunare. ”E prea puțin” își spuse bătrânul. Din spatele tarabei cu flori, bătrâna îi urmărea fiecare mișcare zâmbind. Deși acele flori gârbovite erau singurul ei mod de a câștiga niște bănuți, luă cele mai frumoase flori de pe tarabă și i le oferi bătrânului. Bătrânul zâmbi și îi mulțumi din privire apoi își reluă drumul spre casă unde baba lui îl aștepta. Mai trecu odată pe lângă terenul de unde praful se ridica în urma copiilor. Se opri din nou câteva clipe, se uită la florile din mână, zâmbește și pornește din nou la drum, agale, apăsat dar sigur. Ajuns acasă oferă florile băbuței lui care nici nu se mai gândea la pâine. Nici nu mai știa de ce plecase moșul ei din casă. Moșul, privea băbuța, îi privea zâmbetul, îi privea bucuria din ochi.

Când inima ta emană un parfum de fericire și recunoștință, viața capătă alt sens iar minunile pot să apară la orice pas. Parfumul îl capeți în timp, inima îți arată de unde.